Violența în familie și față de femei este una dintre cele mai grave încălcări ale drepturilor omului. În Republica Moldova, practic 3 din 4 femei (73%) au trecut printr-o formă sau alta de violență în familie pe parcursul vieții. Aproximativ 30 de femei mor în fiecare an în urma acestor abuzuri.
Veronica Teleucă este coordonatoarea Coaliției Naționale ”Viața Fără Violență în familie”. De aproape 7 ani, această rețea națională, din care fac parte 23 de organizații non-guvernamentale și instituții publice prestatoare de servicii în domeniul violenței în familie, nu doar ajută direct victimele, dar și promovează drepturile acestora și face ca vocea lor să fie auzită.
Veronica Teleucă: În general, ca și fenomen, se vorbește tot mai mult deschis despre violență, și organizațiile, și activiștii, și femeile, și autoritățile. Se vorbește în spațiul public, nu este un fenomen tăcut. Pe de altă parte, avem aceeași situație, în mare parte, tot ce ține de stereotipurile existente în societate: care ar trebui să fie rolurile asumate de femei și de bărbați, rigiditatea asta, cum trebuie să fie femeia, cum trebuie să fie bărbatul, cum trebuie să se poarte femeia și cum trebuie să se poarte bărbatul. Chiar dacă lucrurile s-au schimbat la nivel de declarații internaționale, la nivel de legislație națională, în cap, în mentalitatea colectivă, stereotipurile astea colective se schimbă mai greu, mai ales în țările unde există foarte multă necunoaștere și ignoranță sau unde există o imixtiune activă din partea bisericii și nu mă tem să spun lucrul acesta, pentru că de multe ori în discursul public, din păcate, biserica nu sancționează sau nu vine cu anumite declarații atunci când există violență sau violuri împotriva femeilor. Din potrivă, perpetuează și chiar amplifică anumite stereotipuri. Am observat și în campaniile electorale și nu doar. Există o zonă mare de ignoranță și necunoaștere tot ce ține de cum, unde ar trebui să fie femeia și care ar trebui să fie misiunea și rolul femeii este redus la spațiul privat, la familie, la făcutul mâncării, la gătit, la curățenie, la educația copiilor, ceea ce, în fine, în sine, nu este rău, doar că această mască, sub aceste lucruri nu ar trebui să se ascundă tot ce ține de abuzuri.
Cu DREPTul: Din 2007, când a fost adoptată Legea cu privire la prevenirea și combaterea violenței în familie, putem spune că a început procesul de armonizare a legislației Republicii Moldova cu legislația internațională și europeană în domeniul drepturilor omului. Prin această lege, statul nu doar și-a demonstrat angajamentul asumat de a interveni la diminuarea violenței în familie, dar și a recunoscut, astfel, gravitatea și amploarea fenomenului violenței ca problemă socială. În aproape 14 ani, în ce măsură s-au schimbat lucrurile spre bine?
Veronica Teleucă: Ar trebuie să fie un proces normal, să se schimbe lucrurile spre bine. Avem o legislație bună, comparabilă cu legislația țărilor europene la care ne raportăm, pe de altă parte, noi tot timpul am vorbit cum se asigură implementarea legislației la nivel practic de specialiști. Inclusiv specialiștii au foarte multe stereotipuri care descurajează femeile fie să se adreseze la poliție sau la asistenții sociali, sau la medici, fie atunci când se adresează nu oferă soluții și le descurajează să meargă mai departe. Noi avem un nivel foarte mare de sărăcie, un acces foarte greu la instituțiile statului, la sistemul medical, sistemul social. O femeie care trece prin violență și care este foarte vulnerabilă din diferite motive, să treacă prin toate sistemele noastre, juridic, social, medical, este un proces foarte complicat. Nu o să aibă resurse. Dacă nu o să fie ajutată, o să-i fie extrem de greu. O să fie norocoasă dacă o să reușească până într-un final. Femeile care trec prin abuz au nevoie de reabilitare psihologică de durată. Nu degeaba violența față de femei se consideră o problemă de sănătate mintală. Consecințele sunt foarte complicate și grele de dus, mai ales când vine dintr-un mediu unde violența a fost transmisă generațional, ea vine dintr-o familie unde a fost violență, a experimentat ea violența. S-o ajuți să schimbe tiparele acestea de comportament, s-o ajuți să-și capete autonomia, încrederea în sine este un proces complex și sigur că o să-i fie destul de greu. Oportunități economice, nu degeaba am spus sărăcia. Sărăcia este un factor care menține femeile să stea în medii abuzive. Acuma, ce s-a întâmplat în pandemie, lucrul acesta a devenit și mai evident. Femeile care lucrau și așa aveau salarii modeste, aveau venituri foarte mici, venituri la negru, nu aveau garanții sociale. Acuma, în pandemie, foarte multe femei au povestit, au fost date afară sau s-a închis locul de muncă. Nu au avut nici un fel de garanții sociale, nu au avut o stabilitate financiară, nu aveau, cum se spune la noi, niște bani puși de-o parte. Și atunci, femeile care nu aveau locuri de trai și care plăteau chirie nu au putut face față. Și atunci când noi avem un grad foarte mare de sărăcie, evident că va fi mult mai multă violență, pentru că femeile vor prefera să stea în acel mod violent doar ca să supraviețuiască financiar și, de multe ori, ele spun „nu avem unde ne duce, unde să mă duc?”. O să meargă într-un centru de plasament, dar pentru o femeie să meargă într-un centru de plasament este o decizie grea, pentru că o așteaptă o doză de incertitudine, nu știe cum, nu știe ce-o să fie, de multe ori se întorc înapoi la agresor. Recent, vorbeam cu un specialist, din experiența ei, o femeie se întoarce și se duce la agresor în mediu de șase, șapte ori. Nu avem niște servicii specializate de durată, de exemplu, cum sunt în alte țări, apartamente sociale, apartamente unde anumite grupuri vulnerabile de persoane, inclusiv femeile care sunt victime, care au trecut prin abuz și care noi le spunem supraviețuitoare, pot să-și ia un răgaz ca să-și vină în fire, să treacă niște tratamente medicale, să-și școlarizeze copiii și să-i ducă la grădiniță liniștită, o perioadă de răgaz unde ea o să poată cât de cât să se pună pe picioare, să capete autonomia asta financiară.
Cu DREPTul: Dacă anumite aspecte, cum ar fi legislația, pot fi schimbate prin presiune, advocacy, colaborare, ce facem cu ceea ce are rădăcini adânci în capul omului, cum ar fi stereotipurile, prejudecățile?
Veronica Teleucă: Eu, de exemplu, aș include cursul despre egalitatea de gen, drepturile femeilor, în contextul unui curs de drepturile omului, în toate școlile, liceele, universitățile, cu titlu obligatoriu, nu opțional. Abordarea pe drepturile omului, pe drepturile femeilor, dacă vorbesc de domeniul meu, de multe ori lipsește. Probabil, ar fi un curs necesar să înțelegem de ce avem atât de multă violență, de ce este normalizată, pentru că asta se întâmplă de cele mai multe ori atunci când sunt cazuri de violență, de hărțuire și noi vedem chiar din toate aparițiile media sau chiar când este vorba despre un viol. Imediat ce se caută? Se investighează, se chestionează comportamentul femeii. „Da’ ce-o făcut, cum o fost îmbrăcată, cum s-o purtat, a fost ea o mamă suficient de bună, da’ poate nu trebuia să se bage în politică, dar trebuia să lase lucrul și să se ocupe de casă?” Începe să se chestioneze tot ce ține de moralitatea, comportamentul, istoricul acestei femei. Și atunci, imediat apare al doilea fenomen, începe să fie normalizată violența. „Ei, că dacă era să nu fie așa sau altfel, poate soțul nu era să fie violent. Ei, dacă nu era să fie îmbrăcată așa sau altfel, poate nu ar fi fost violată. Ei, da’ dacă ar fi fost virgină, cred că nu se mai băgau băieții la dânsa. Înseamnă că o meritat, dacă o pus-o la loc soțul sau partenerul”. Asta se întâmplă. Dacă am avea o educație, în orice am face, o abordare bazată pe drepturile omului, fenomenele acestea poate nu ar fi atât de evidente.
Adesea, pentru a înțelege amploarea unui fenomen, folosim cifre, date statistice. La începutul interviului am spus că în Republica Moldova practic 3 din 4 femei, ca să fiu mai exactă, 73% dintre femei, au trecut printr-o formă sau alta de violență în familie pe parcursul vieții. Cel puțin aceasta este concluzia unui recent studiu al OSCE în baza unui sondaj efectuat în 2018. Pe de altă parte, cifrele oferite de autorități sunt cu mult mai mici. În cel mai recent raport al Comitetului Organizației Națiunilor Unite (ONU) pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor, abreviat CEDAW, din martie 2020, se menționează că în Republica Moldova este înregistrată o raportare slabă a cazurilor de abuz.
Cu DREPTul: În acest caz, în ce măsură cifrele, și care anume, descriu tabloul real?
Veronica Teleucă: Sigur că cifra asta pare strașnică. 70 este foarte mult, este incredibil de mult. În același timp, nu putem spune că aceste cifre nu sunt veridice, că auzisem un oficial spunea că astea sunt cifre care le fac tot organizațiile non-guvernamentale, voi pentru voi. Ba nu este adevărat. În 2010, au fost datele oficiale ale Biroului Național de Statistică, practic aceleași date. Rata de raportare este sub 10%, în cazul violenței sexuale este și mai mică. Mă gândesc, acum, dacă ar fi rata de raportare mare, atunci la ce cifre ne-am putea aștepta? Sunt organizațiile noastre care au statistica lor internă, și vorbesc, și prezintă date care confirmă că avem multă violență, nu tot timpul este raportată sau nu este raportată la organele competente, la autorități, se vine la organizații și, de multe ori, o parte din femei nu-și doresc să meargă prin instanța de judecată, prin poliție, ele vor pur și simplu să scape, să iasă din mediul acesta violent și mai mult nimic nu-și doresc. Aceste date, respectiv, nu nimeresc în statistica oficială. Plus, avem o problemă cu colectarea unificată a datelor, inspectoratul general al poliției prezintă date foarte bune, detaliate și sistemic le prezintă. În același timp, nu avem aceleași date prezentate într-un așa mod de către asistenții sociali, de sistemul social și sistemul medical, cumva sunt dispersate, sunt fragmentate. Nu putem să oferim un tablou foarte clar despre violență, pornind de la faptul că rata de raportare este mică. Nu am nici un dubiu că cifrele care sunt prezentate oficial sunt mai mici decât cifrele care sunt reale. Plus, procentul de femei care înțeleg foarte bine că este violență, că asta este un semn al violenței, inclusiv psihologice. De exemplu, chiar recent, într-un grup o femeia spunea că „el strigă, mă-njură, strică lucrurile, nu-mi dă voie să vorbesc, îmi controlează telefonul, mă sună de nu știu câte ori ca să vin acasă, chiar dacă eu sunt tot timpul acasă. Asta-i normal sau nu-i normal?” Înțelegi că femeia care a pus astfel de întrebări nu cunoaște. Ea are dubii, asta-i normal sau nu-i normal. O parte din femei au spus „normal că asta-i normal, e soțul tău și sigur că el o să-ți spună, e normal, da”. Altele spuneau că nu, „într-o relație funcțională asta îți încalcă limitele tale personale, te controlează, te domină, îți impune puterea, te manipulează, asta nu este normal”. Sunt foarte multe femei care încă nu cunosc, bine, că la violența fizică lucrurile sunt mai simplu, este clar și, iarăși, este clar că asta nu este bine, nu este ok și iese cumva din tiparele unei relații normale. În același timp, dacă te-a lovit numai o dată, sau numai când e servit te lovește, sau te îmbrâncește, sau te trage de păr, ei, asta totuși nu-i așa de strașnic, se întâmplă mai rar sau după asta își cere scuze, lucruri de acestea care sunt încă confuze pentru multe femei, pentru multe fete.
Cu DREPTul: Dacă tot am zis mai devreme despre raportul Comitetului ONU pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor, acesta se arată preocupat de accesul limitat al femeilor din R. Moldova la justiție. Cum se descurcă în această situație victimele violenței în familie?
Veronica Teleucă: La modul cel mai general vorbind, sistemul de justiție este foarte complicat pentru oricare persoană care nu este inițiată, care nu are studii juridice. Chiar și pentru o persoană care are studii juridice, dar nu este practician este un sistem foarte complicat, să mergi într-o instanță de judecată, să mergi la procuratură, la ofițerul de urmărire penală. Este unul neprietenos, este unul foarte birocratic. Din punctul meu de vedere, nu este deloc adaptat la necesitățile diverselor grupuri de persoane. Singură să treci prin tot birocratismul unui sistem de justiție cred că este extrem de dificil. Să colecteze toate aceste documente. Trebuie, de exemplu, să aibă și un raport de evaluare psihologică, și o expertiză medicală. De unde? Cum? Trebuie de achitat? Nu trebuie de achitat? Cum să merg? Cu cine să-mi las copiii? Sunt foarte multe probleme, foarte multe întrebări care depășesc, la moment, capacitatea ei, capacitatea de înțelegere, capacitățile financiare, logistice, la urma urmei. Trebuie să-și ceară voie de la serviciu, cu cine să lase copilul, trebuie să meargă de mai multe ori, la un centru de expertiză medico-legală trebuie să se deplaseze undeva, apoi trebuie să ia cererea asta și să meargă s-o depună la instanță. Ar fi să avem fonduri, de exemplu, chiar pentru cheltuieli elementare, de deplasare, de exemplu, să fie mai multe organizații care să poată să ghideze aceste femei și fete, specialiștii să fie destul de activi. În același timp, iată mă gândesc la polițiști. Cu polițiștii, cu organele de poliție marea majoritate a organizațiilor din coaliție au o colaborare foarte bună. În același timp, este o fluctuație mare a cadrelor din sistemul polițienesc și ei sunt suprasolicitați. Trec cu vederea peste acei polițiști sau specialiști care au stereotipurile lor și care sunt foarte descurajatori. Acei polițiști care își fac bine treaba, dar care sunt puțini și care trebuie să facă o grămada lucruri și atunci ei nu reușesc, dar pentru o victimă a violenței, câteodată, ajutorul este vital, cu adevărat este vorba despre viața și sănătatea ei. Sau asistenții sociali care, la fel, este o fluctuație mare a cadrelor. Sunt prea puțini și au o multitudine de sarcini. În mare parte, cred că ar trebui create servicii de suport specializate urgente pentru femei și nu vorbesc de centre foarte mari, de camere de urgențe, un psiholog, un specialist care poate să intervină sau medici care ar trebui să intervină foarte prompt, care ar trebui să știe ce trebuie să facă, cum să documenteze un caz. Sunt multe, nu știu dacă ar fi doar o soluție.
În februarie 2017, Republica Moldova a semnat Convenția Consiliului Europei privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice, cunoscută drept Convenția de la Istanbul. Obiectivul acesteia este toleranța zero față de orice formă de violență față de femei. Au trecut patru ani de atunci, iar R.Moldova încă nu a ratificat Convenția. Activiștii au ieșit în stradă la protest, au lansat și o petiție prin care au solicitat deputaților să o ratifice. Și comisara pentru drepturile omului a Consiliului Europei, în raportul asupra vizitei sale în Republica Moldova în martie 2020, îndemna autoritățile moldovenești să ratifice Convenția fără întârziere.
Cu DREPTul: Ce s-a mai întâmplat între timp?
Veronica Teleucă: Proiectul de lege privind ratificarea Convenției a fost avizat pozitiv într-o comisie parlamentară și negativ în altă comisie. Pandemia a mutat acest proiect, această prioritate sau necesitate undeva mai la coadă. De obicei, în astfel de situații, când există crize, crize politice, crize sanitare, crize de oricare alt fel, tot ce ține de drepturile grupurilor vulnerabile de persoane, și acum mă refer la drepturile femeilor, este mutat mai la coadă și, de obicei, politicienii spun, vedeți, noi acum avem alte necesități, priorități, astea-s niște mofturi, că acuma alte lucruri sunt mai importante pe agenda politică. Ratificarea Convenției nu presupune că toate drepturile vor fi asigurate automat și lucrurile vor fi foarte bune, nu vom avea violență, nu vom avea hărțuire, discriminare și vom avea finanțare și totul va fi bine. Nu, asta nu presupune, însă Convenția este acel instrument internațional care oferă o garanție în plus că statul își va asuma niște angajamente, vrea, nu vrea statul, dar va trebui aceste angajamente să le realizeze, inclusiv să aloce bani pentru aceasta. Și asta este, probabil, o durere pentru oricare stat, resurse financiare suplimentare pentru drepturile omului, mai ales pentru grupuri care sunt defavorizate tradițional, nu se găsesc.
Cu DREPTul: De ce nu se dorește ratificarea acestui document?
Veronica Teleucă: Nu am avut niciodată un răspuns clar, public, de ce nu se dorește ratificarea Convenției. Convenția este primul document care vorbește clar că la originea violenței stau anumite stereotipuri, stereotipuri colective, stereotipuri de gen, că sunt necesare intervenții complexe în educație pentru a reduce aceste stereotipuri. Și tot ce ține de educație, ce ține de gen, termenul de gen este interpretat și utilizat într-un mod manipulativ de către diverse grupuri, și politice, și nepolitice. Există o frică foarte mare, se manipulează că o să dispară familia tradițională. Unul din argumente era că o să fie legalizate căsătoriile dintre homosexuali, că o să fie luați copiii din familii, tot felul de sperietori care dau bine acolo unde există multă ignoranță, unde nu există o educație sănătoasă, unde nu există inclusiv o educație sexual-reproductivă adecvată în școli, în instituțiile de învățământ. Unde există o doză de necunoaștere, ignoranță, este și foarte multă manipulare și frică.
Cu DREPTul: Ați pomenit mai devreme despre banii pe care ar trebui să-i aloce statul după ratificarea Convenției de la Istanbul. În general, putem estima cât costă violența și cine plătește pentru ea?
Veronica Teleucă: Costurile sunt mari și, de multe ori, costuri care nu sunt vizibile, costurile medicale de durată sau costurile psihologice, dacă pot să-i spun așa. De ce spun acest lucru? Copiii care trăiesc în medii abuzive și care duc această povară mai departe în viața lor de adult, care sunt costurile psihologice? Cum sunt ei? cum se simt? Cum perpetuează mai departe, dacă perpetuează aceste comportamente? Costurile juridice. Dar ideea e că o bună parte din aceste costuri sunt suportate de către femeile însăși sau de către organizațiile care oferă aceste servicii. Marea povară sau responsabilitate a finanțării nu este pusă acum pe umerii statului. Noi, ca și societate civilă, de cele mai multe ori venim și ajutăm statul, începând de la prestarea serviciilor, finanțarea acestora. Undeva substituim rolul statului și ajutăm statul, dar noi oferim servicii pe care statul ar trebui să le ofere, pentru că asta este misiunea societății civile, până la urmă, a organizațiilor pentru femei. Însă, evident că ne așteptăm ca autoritățile să se implice mai activ și mai substanțial, inclusiv financiar.
TE: Ce se întâmplă cu agresorii? Ce servicii există și în ce măsură se lucrează cu ei?
Veronica Teleucă: Nimeni nu-și pune scopul de a umple pușcăriile cu bărbați agresori, pentru că noi înțelegem foarte bine că închisorile, așa cum este construit la noi sistemul penitenciar, în marea majoritate eșuează de a educa sau reeduca comportamentele celor care au nimerit în acest sistem. Centrele pentru agresori lucrează cu agresorii în cadrul ordonanței de protecție, pentru că una din măsurile care este stabilită în ordonanța de protecție este, cu titlu obligatoriu, de a participa în programele pentru agresori. Mai puțini agresori vin benevol, fără a fi îndreptați de către instanța de judecată și cei care vin benevol vin cumva la recomandarea și insistența polițiștilor acolo unde sunt aceste centre pentru agresori. Noi avem, la moment, patru centre pentru agresori. Cel mai mare și cel mai de durată este centrul pentru agresori de la Drochia și ei oferă două tipuri de suport, consultații individuale și consilieri de grup, unde bărbații își schimbă atitudinea și comportamentele. După cum povestesc colegii noștri, o bună parte din acești bărbați agresori vin din familii violente, au preluat exact același tipar, model de comportament și atunci când vorbesc despre lucrul ăsta și înțeleg ce pot pierde, nu doar libertatea, dar și familia, cumva își reconștientizează valorile. În același timp, cumva trebuie să fie un echilibru între centrele pentru agresori și centrele pentru femei, pentru că în primul rând trebuie să asigurăm serviciile pentru femei și după aia să vină și centrele pentru agresori sau să fie cumva complementare, dar nicidecum să nu avem mai multe centre și servicii de suport pentru agresori decât pentru femei, pentru că, în esență, o faptă care este penală sau contravențională trebuie sancționată. Nu putem anula acest fapt. Complementar vine și reeducarea sau participarea în programe de reeducare pentru agresori. Și asta este bine că cei care participă în cadrul ordonanței de protecție, care are un termen limitat, ordonanța de protecție are cumva un dublu rol, pe de o parte oferă securitate și protecție femeii victime, îi dă acest răgaz pentru ca ea să-și pună în ordine gândurile, viața, să înțeleagă ce face, cum face, să meargă la psiholog, dacă decide să divorțeze sau să se separe, să-și aranjeze cumva toate deciziile, să ia o decizie în primul rând și să-și aranjeze toate deciziile și doi, în această perioadă, dacă merge și agresorul în acest program, ar putea fi cumva un rezultat bun și să fie prevenite acte de agresivitate, acte de violență pe viitor. Are și o măsură educativă pentru agresori, evident.
Cu DREPTul: Violența în familie se întâmplă și față de copii, și față de bătrâni. În unele cazuri și bărbații pot fi victime. În ce măsură există servicii și pentru aceste categorii de persoane?
Veronica Teleucă: Dacă este vorba despre copiii care sunt victime ale neglijenței, ale abuzurilor, în cadrul Coaliției avem câteva organizații care oferă suport doar copiilor, însă sunt mult multe organizații care nu sunt membre ale Coaliției, dar care lucrează țintit cu copiii. Avem și telefonul copilului, nu în cadrul coaliției, dar în general. Este un mecanism destul de bine pus la punct comparativ cu violența față de femei. Cazurile sunt depistate mai repede, sunt echipele multidisciplinare, este un mecanism de referire. 95-97% din agresori sunt bărbați și femeile sunt victime, însă cel puțin organizațiile din cadrul Coaliției vorbesc că bărbații sunt de obicei bătrânii și sunt abuzați de propriii copii sau nepoți. În marea majoritate a cazurilor asta este profilul bărbaților care sunt victime, dar procentul într-adevăr este mult mai mic.
Cu DREPTul: Există un caz sau o istorie care să te fi impresionat sau șocat? Dacă da, de ce?
Veronica Teleucă: Cel mai strașnic este atunci când intervine decesul. Cel mai strașnic este atunci când o femeie, după zeci de ani de violență, cel puțin pentru mine pe de o parte este și strașnic și îmbucurător, când spune a pierdut atâția ani, „nu știam că poate fi și altfel și acuma sunt liniștită și mă bucur”. Este cumva foarte trist, poate nu strașnic, dar este trist că atâția ani au fost irosiți. Nu vreau să spun istoriile care m-au șocat. Vreau să spun istoria bună. Noi, acum, în cadrul coaliției, cu suportul organizațiilor din România, creăm o rețea a femeilor învingătoare, supraviețuitoare „Și eu reușesc Moldova”. Este o rețea „Și eu reușesc România”, din care fac parte mai multe organizații din România și grupuri de femei care de ceva timp sunt foarte bine, sunt puse pe picioarele lor. Astfel de rețea ne dorim și noi să creăm în Republica Moldova. Cel mai frumos caz care acum exact mi-a venit în minte este cazul Mariei Scorodinschi. Este o femeie care a vorbit de multe ori în public despre violență. A fost asistată de către una din organizațiile noastre, de centrul Artemida de la Drochia. A reușit să iasă dintr-o relație foarte complicată, unde existau abuzuri fizice severe. Este bine ea și copiii ei. Și-a cumpărat o casă, lucrează, vorbește în public, a trecut deja din rolul de victimă la o poziție foarte activă de învingătoare. Este o femeie foarte puternică, foarte frumoasă ca și om. Pentru mine ea este un model de succes și noi cumva acuma încercăm să abordăm lucrurile nu doar din perspectiva eșecului sau cazurilor care au șocat sau complicate, grele, ele toate sunt complicate, dar să privim din perspectiva depășirii traumei și trecerea de la victimă la învingătoare, la supraviețuitoare. Astfel de cazuri, de fapt, sunt foarte multe, dar acesta mi-a venit primul în minte.
Cu DREPTul: Ce i-ai spune unei femei care își dorește sau a decis să nu mai fie victimă și să devină supraviețuitoare?
Veronica Teleucă: Primul sfat pe care i l-aș da ar fi să sune la telefonul de încredere pentru fete și femei care este gestionat de LaStrada. Este un telefon cu acoperire națională, lucrează 24 din 24, 7 zile din 7. Acolo, persoana care se adresează va primi asistență sau consiliere specializată, informațională, va fi cumva stabilizată psihologic. Consilierii sunt foarte bine pregătiți s-o informeze și s-o direcționeze mai departe. Dar, de multe ori, femeile până ajung la astfel de centre de suport sau organizații de suport, caută sprijin în cercul apropiat de persoane. Poate să vorbească cu o persoană de referință, o persoană în care are încredere, fie că este familia, fie că sunt prietenii, fie că sunt rude, fie că sunt oameni din comunitate care pot s-o ajute, vecini, poate fi polițistul, poate fi asistentul social. Cred că este necesar să se adreseze undeva, doar să vorbească, să povestească cuiva ce se întâmplă, să nimerească peste omul potrivit, dacă vorbim despre familie, despre rude sau prieteni, care cumva o pot ajuta să ia o decizie, o pot redirecționa mai departe. Conform statisticii noastre interne, multe femeii iau o decizie de a se adresa la organele competențe sau la organizațiile de suport fiind sfătuite de către prieteni, rude, familie. Evident că ajutorul specializat calificat poate fi oferit doar de către o organizație, sau de către polițist, sau de către asistentul social, sau medic, de către cei care au competența de a interveni. Ei sunt cei care oferă țintit, specializat asistență, fie că este vorba despre ordin de restricție, fie ordin de protecție, fie expertiza medico-legal, în dependență de ce sesizează.
Cu DREPTul: Veronica, aș vrea să ne vorbești un pic și despre coaliția pe care o coordonezi. În ce constă forța acesteia? Ce fac toate aceste organizații împreună din ceea ce nu ar putea face fiecare în parte?
Veronica Teleucă: Contextul social-politic care este la noi necesită să fie o forță mai puternică decât este organizația. În primul rând, experiența organizațiilor este diferită, toate aceste experiențe se completează reciproc, pentru că noi nu putem să lucrăm la legislație fără a cunoaște cum lucrează această legislație la nivel practic. Nu putem, în același tip, să lucrăm practic, dacă nu avem o legislație care este bună, care reflectă necesitățile femeilor și copiilor care trec prin abuz. Deci, acesta este primul avantaj, că se completează reciproc experiența. Avem un mecanism de referire, de susținere atunci când o organizație sau alta nu are tot spectrul de servicii și asta se întâmplă destul de des. Organizațiile din teritoriu nu au toți specialiștii care pot să lucreze pe un caz sau altul, complex și atunci referim cazurile de la una la alta. Plus, sunt cazuri complexe care necesită intervenția a două, a trei organizații. De exemplu, o organizație are jurist, altă organizație are avocat, unde se termină partea juridică primară, începe partea unde este necesar să lucreze avocatul. Al treilea avantaj este că atunci când tu mergi să promovezi în fața autorităților ceva este evident că impactul și greutatea când vin 10-20 de organizații este altul decât atunci când vine o organizație, două sau trei. Forța Coaliției se manifestă mai ales atunci când este vorba despre inițiative legislative, mai ales atunci când este vorba de a face advocacy pentru finanțare de servicii sau de schimbare de servicii. Lucrurile acestea capătă o altă greutate atunci când în spate sunt mai multe organizații, adesea organizații care sunt prestatoare de servicii și cunosc foarte bine realitatea, nu trebuie să le convingă nimeni să spună că lucrurile stau altfel, pentru că noi știm că, de fapt, lucrurile stau așa.
Cu DREPTul: În ce măsură reușesc organizațiile din societatea civilă să facă față numărului de cereri și nevoilor victimelor?
Veronica Teleucă: Nu este vorba de a reuși, dar de calitatea intervenției, pentru că un caz necesită o intervenție de durată și complexă. Dacă este despre partea juridică, tot ce ține de asistența juridică, inclusiv asistența juridică în instanță, un caz durează. După aia, merge partea cu divorțul, partajarea averii, asistența socială, cum ar fi încadrarea în câmpul muncii, școlarizarea copiilor, încadrarea la grădiniță, obținerea unor garanții sociale, de exemplu, ajutoare sociale, urmarea unor cursuri, dacă femeia nu a lucrat. Este o asistență complexă, ea durează, nu-i o lună, nu-i două, uneori poate să dureze și un an. Serviciile psihologice, prima, a doua, a treia consiliere psihologică și raportul de evaluare psihologică este o primă etapă, etapa de criză, de urgență. Reabilitarea psihologică de lungă durată, grupurile de suport, iarăși, durează, trei-cinci-șase luni, un an poate să dureze. Probabil nu este atât cât de a reuși cantitativ, cât de calitatea intervenției. Calitatea intervenției se măsoară în faptul că această femeie este autonomă, poate lua decizii, s-a încadrat în viața socială, nu-și mai dorește să se întoarcă înapoi în mediul violent, este financiar independentă, a depășit însăși violența, dar și-a depășit anumite provocării determinate de violență.
Cu DREPTul: Cum vă asigurați că profesioniștii din domeniu, și așa pe alocuri insuficienți, nu sunt consumați de cazurile complicate la care lucrează și mă gândesc la aspectul emoțional, psihologic?
Veronica Teleucă: Psihologii, asistenții sociali, juriștii, normal că sunt foarte afectați de lucrul lor și de istoriile grele care le au. Și aici sunt mai multe metode de coping, de a face față. Noi vorbim foarte mult acum despre grija de sine, că specialiștii trebuie să aibă grijă în primul rând de sine ca să poată oferi susținerea necesară mai departe. În primul rând, delimitarea foarte clară a limitelor profesionale și personale. Trebuie să înțelegem foarte bine, și asta este punctul de la care pornim, decizia îi aparține femeii, ea este cea care cunoaște cel mai bine ce trebuie să facă, ce decizie să ia, tu doar o ajuți și o ghidezi, nu iei tu decizia pentru dânsa. Îi ești alături în acest parcurs, însă decizia o ia ea, chiar dacă pe alocuri este foarte frustrant, când unii specialiști care lucrează mult pe un caz, ea se întoarce înapoi, vine iarăși, iarăși se întoarce înapoi, este acest dute-vino. Trebuie să înțelegem că astea sunt limitele noastre profesionale și personale, mai mult decât atât nu putem face.
